Interviu cu Radu Preda

 Pe data de 14 martie, în aula Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport, Radu Preda a reuşit, în ciuda vicisitudinilor vremii, să-şi ţină promisiunea de a veni la Galaţi pentru a ne vorbi despre românul, filosoful şi creştinul Petre ţuţea. Radu Preda, în prezent lector dr. la Facultatea de Teologie din Cluj-Napoca, a fost alături de ţuţea în ultimul an de viaţă pământească al acestuia. Promisiunea făcută poetului gălăţean Iulian Grigoriu, care a avut, la rândul său, norocul de a se afla în preajma lui ţuţea, s-a materializat într-o întâlnire cu studenţii gălăţeni care au aflat o fărâmă din ceea ce a fost, întâi de toate, omul Petre ţuţea. Pentru a ilustra cât mai bine acest lucru, Radu Preda a adus în ajutor Jurnal cu Petre ţuţea, într-o reeditare recentă la editura Deisis. De la început, Radu Preda a ţinut să precizeze că nu doreşte să ţină un monolog despre o persoană ce a predicat mereu dialogul. În acest context, după o creionare a lui Petre ţuţea în triplu ipostază: de român, de filosof şi de creştin, Radu Preda a dorit să închege un dialog cu cei prezenţi. Acesta a gravitat, în principal, în jurul problemei modelelor în cadrul paradigmatic al relaţiei maestru–discipol. Sfatul oferit de Radu Preda în final a fost acela de a-i asculta şi urma pe acei oameni care ne ajută să devenim oameni. Astfel, ne exprimăm patetica, dar şi autentica dorinţă de a deveni şi noi, cândva, oameni …
      
      
      R: Ce înseamnă Jurnal cu Petre ţuţea pentru Radu Preda şi de ce la Galaţi?
      R.P.: Încep cu partea a doua a întrebării. De ce la Galaţi? Pentru că m-am născut aici şi ţin la această origine, nu mi-o ascund şi nici nu mi-o reneg. Ce înseamnă cartea în sine? Pentru mine înseamnă, sper eu, ceea ce înseamnă şi pentru cei care au citit-o la vremea lor şi cu entuziasmul aferent. Înseamnă şansa de a întâlni un om, ceea ce poate însemna un început de drum sau de redescoperire de sine şi, pentru a nu folosi cuvinte prea mari, chiar şi un posibil model. Asta nu înseamnă însă că, în ceea ce mă priveşte în mod concret, eu aş fi un ţuţolog, un ţuţoman sau chiar un ţuţea; nici unul dintre aceste trei atribute nu se acoperă. De ce? Pentru că ar fi nefiresc să transformăm spontaneitatea spiritului lui Petre ţuţea într-o rigiditate cvasi-ştiinţifică.
      R: S-a discutat despre relaţia maestru-discipol, despre generaţia tânără, despre diferenţele, zic eu, incomensurabile între generaţii despărţite numai de cinci sau zece ani. A apărut întrebarea dacă generaţiei mele i se mai poate aplica modelul ţuţea sau arhetipul în genere? Dacă mai e ea modelabilă?
      R.P.: Eu cred că e o problemă mai generală. N-aş spune că noi suntem o generaţie coerent formată, aşa încât să existe zece mii de tineri care acum au aproximativ treizeci de ani…
      R: Dar este o generaţie care a cunoscut persoane ce puteau servi drept modele.
      R.P.: Da, este adevărat. A mai prins încă pe părintele Stăniloaie şi pe ţuţea.
      R: Problema ar fi că generaţia mea nu le-a prins.
      R.P.: E adevărat că poate fi la un moment dat motiv de tristeţe sau chiar de melancolie…
      R: E un handicap?
      R.P.: Un handicap nu cred că e, în cele din urmă, pentru că nu se pierde aşa o generaţie sau ea nu ar trebui să se lase handicapată de acest lucru. Nu înseamnă că trebuie să avem o relaţie maestru-ucenic doar sau eminamente literară, cultural-teoretică, ci gnostică. Deci eu pun accentul tocmai pe această dimensiune şi, am spus-o şi la conferinţa de ieri, nimeni nu poate înţelege corect relaţia maestru-discipol dacă nu o înţelege şi nu o trăieşte pe cea dintre duhovnic şi fiul/fiica spirituală. Revenind la probleme generaţiilor, cred că generaţia noastră într-adevăr a avut dubla şansă de a mai fi contemporană în ultimii ani cu unii din greii culturii şi spiritualităţii, pe de o parte. Pe de altă parte, aşa cum a subliniat şi Iulian Grigoriu astăzi, ne-am trăit efuziunea şi euforia momentului post decembrie ’89, care ne-a dat aripi, ne-a încurajat enorm şi care chiar ne-a deschis complet nişte porţi. Adică este incredibil, raportând la generaţiile anterioare nouă, din timpul comunismului, că noi am făcut nişte paşi rapizi, am ars nişte etape, chiar dacă asta oarecum şi cu riscul de a fi acuzaţi ca atare că am ars etape. A fost o dinamică pe care o consider bună şi necesară şi pe care avem datoria să o exploatăm până la ultima picătură de inspiraţie. Îmi dau seama că această inspiraţie. Îmi dau seama că această generaţie de după revoluţie, mult mai puternic supusă bombardamentului informatic şi mediatic al televiziunilor, poate încă nu a înţeles sau nu a fost ajutată să înţeleagă diferenţa esenţială între model şi modă. şi, de aceea, ea confundă planurile, astfel încât îndreptăţeşte întrebarea dacă mai e sau nu modelabilă, în sensul avut de noi în vedere, şi dacă nu cumva, lăsându-se pradă multiplelor şi succesivelor mode, i s-au atrofiat chiar simţul şi disponibilitatea pentru model ca atare. E o întrebare retorică pentru că nu pot şi nici nu ştiu să dau acum, pe moment, un răspuns, pentru că aş risca nişte aproximaţii care pot să fie vinovate de simplificare. Dar conştientizez acest lucru şi îmi place să cred că generaţia noastră are datoria, repet, să fie lucidă şi din acest punct de vedere, adică să-i aducă pe colegii mai tineri să înţeleagă miza formării în umbra unui model, în sensul bun al cuvântului, şi nu în umbra unor norme doar ideologice. De altminteri şi aici e o problemă. Noi, imediat după ’89, nu eram confruntaţi aşa de mult cu ideea de corectitudine politică, în sensul mai larg al termenului, preluat din politologia anglo-saxonă, nu eram atât de supuşi unor rigori ideologice, aşa cum se observă astăzi. Dar nu numai la noi în Romania, ci în general în lumea occidentală se observă această constrângere, care are şi ea partea ei bună, în sensul că trebuie să civilizăm puţin spiritul internaţional şi universal, să avem aceleaşi valori, principii, ca să nu ne omorâm unii pe alţii. Dar noi, după ’89, nu ne-am confruntat prea mult cu acest subiect şi asta ne-a permis să căutăm modele dincolo de normele ideologice, de epoci. Dar această şansă o au şi cei care trăiesc, zic eu, astăzi, tocmai fiindcă trăiesc într-o perioadă ideologică în care, mai mult decât noi, chiar sunt obligaţi, dacă vor să-şi păstreze teferitatea şi normalitatea spiritului, să caute modele alternative, chiar dacă acestea sunt de manieră livrescă. Cartea nu e întâmplător vehicul de idei. Poţi găsi o literă şi litera îţi dă ţie viaţa, astfel încât întrupezi, într-un fel, ceea ce ai fi vrut tu să vezi în alt întrupat. E rostul literei. Nu întâmplător Adam dă nume animalelor, introduce distincţia, astfel ne dă şi viaţa. Dându-le nume, le dă viaţă.
      R: A fost Petre ţuţea legionar?
      R.P.: Aa, la o întrebare aşa de directă şi de simplă în acelaşi timp, un răspuns la fel de direct şi simplu: nu. N-a fost înregimentat.
      R: şi de ce toate aceste zvonuri?
      R.P.: Nu zvonuri. Această percepţie a unora – căci nu e o percepţie generală, pentru că, imediat după ’89, ţuţea s-a bucurat, de pildă, de simpatia căpitanului Codreanu, a avut dialoguri pe tema legionarismului cu diverşi oameni din epocă sau el însuşi, prin iubirea lui de patrie – a putut lăsa impresia unei retorici legionare. Toate acestea sunt adevărate, dar de aici şi până la a spune că a fost legionar eu cred că e un drum lung. E ca şi cum cineva, dacă ne-ar vedea pe noi la restaurantul chinezesc, ar spune că suntem chinezi. Competiţia ortodoxiei cu o operaţie estetică - e prea mult. Să mimezi până într-acolo normalitatea încât să te dezici de identitatea ta profundă ar fi însemnat o dedublare care nu stă în firea lui ţuţea. În mod interesant, perioada legionară în politica românească l-a prins pe ţuţea încă în captivitatea unor idei socialiste. Cei care îl plasează în mod abuziv şi ignorant într-o linie legionară, gen Noica sau Eliade (cu toate că legionarismul acela trebuie bine nuanţat), uită un fapt esenţial de biografie. ţuţea încă era într-o constelaţie ideatică care, la nivel politic, căuta o soluţie concretă prin ideile socialiste pentru comunitarism. De altminteri, şi în Jurnalul meu spune în câteva locuri lucrurilor pe nume şi eu cred că o face foarte bine. De aceea şi această carte are ca datorie de suflet de a fi cât se poate la înălţimea momentului de graţie pe care l-am primit.
      R: Care ar fi paşii pe care vi-i asumaţi şi ce v-aţi propune concret?
      R.P.: Noi ne propunem o ediţie a doua din volumul Gândirea socială a bisericii, editat de Ioan Ică Jr. şi Marani. O ediţie a doua care să fie mult mai deschisă contribuţiilor româneşti, adică poate se va dubla ca volum, cantitativ vorbind. În orice caz, îl vom îmbogăţi consistent şi vom încerca să deschidem paginile dezbaterii unor factori sociali, dacă nu ignoraţi de Biserică, cel puţin ţinuţi la distanţă. şi, nu în ultimul rând, ne vom strădui să oferim o radiografie mai fidelă din perspectiva acelui element deseori ignorat, din păcate, de ierarhia noastră, aşa cum era din perspectiva înaintatului, care înaintat are nu numai păcate, ci şi virtuţi. Nu există doar subvertit, ci poate realmente fi constructiv. Nu este doar un potenţial duşman, ci poate fi şi un potenţial apologet. Pe toate acestea la un loc vrem să le exploatăm cât se poate, bineînţeles, pentru că nu este o operă instituţională, ci este o operă oarecum privată. Nu ne bucurăm de sprijinul practic al nici unei instituţii, fie ea socială sau bisericească. Dar eu cred că faptul în sine de a fi introdus în orizontul de preocupări, de interogaţii sau de nedumeriri chiar tema gândirii sociale care deocamdată este absolut remarcabilă şi binevenită are importanţă. Însă suntem conştienţi că trebuie să continuăm dialogul, să-l nuanţăm, să-l articulăm, plecând de la premisa că noi nu dorim să înlocuim programul de guvernare al oricărui guvern ce ar veni cu unul de guvernare creştină (vezi Doamne!). Deci nu suntem promotorii unei idei teocratice, cu toate că acest element de teocraţie este foarte ambiguu şi mulţi îl folosesc fără să ştie în ce sens. Deci nu ne propunem nici şaria şi nici Jihad-ul, nu ne propunem nici un astfel de fenomen de suprapunere vinovată şi deliberată dintre religios şi social, inclusiv politic, ci ne propunem pur şi simplu să tragem consecinţele pe care le trăgeau şi Sfinţii Apostoli atunci când, prin scrisori, îndemnau comunităţile mai bogate să facă chetă pentru a le ajuta pe cele mai sărace. Regândirea socială are rădăcini foarte puternice în practica nou-testamentară, are rădăcini evidente şi inclusiv teoretice şi în literatura patristică. Faptul că am fost sub dominaţie, fie turcă, fie comunistă, atâtea secole la un loc, ne-a obligat să avem o gândire socială care, mai degrabă, a fost orientată către practică. De aceea până la urmă cred că (şi cu asta chiar pun punctul pe i), printr-o astfel de gândire social-creştină, am putea să fim ajutaţi să ne revizuim şi să ne adâncim forma practică a propriului nostru creştinism, în sensul de a redescoperi şi de a rearticula modul în care putem să ne iubim aproapele, astfel încât să-i dăm un ajutor pentru creştere, nu doar întru supravieţuire propriu-zisă, pentru că miza cea din urmă, miza esenţială tocmai asta e: să creăm, să impulsionăm, să virusăm pozitiv nişte realităţi sociale care să asigure cadrul cât se poate de îndelungat şi de consistent al unei evoluţii viitoare.
      R: Ce-şi propune Radu Preda în plan editorial în viitorii ani?
      R.P.: Îmi propun să public nişte texte „ezoterice“, adică este vorba despre textele mele din Renaşterea. De ce spun ezoterice? Pentru că este o revistă care nu are o circulaţie prea largă în spaţiul laic, ci mai mult e o revistă bisericească, revista Episcopiei Clujului, pe care am condus-o cu intermitenţe aproape zece ani. Îmi va apărea un volum cu titlul Inteligenţa credinţei, lecturi apologetice ale cotidianului. Sigur, sper să apară în prima jumatate a acestui an o carte despre biserica ortodoxă şi Europa. În orice caz, printre proiectele mele de viitor îmi place să cred că va face parte, şi oricum face parte, dar îmi place să cred că se va şi concretiza, o nouă reîntâlnire cu dumneavoastră, gălăţenii.

Răzvan Postolache