O evocare Petre Ţutea

În nr. 1/2005 al sãptãmânalului nostru, în pagina intitulatã "Medic-Medicinã-Culturã", dl prof. dr. C. D. Zeletin semnala "Prima exegezã consacratã în Occident lui Petre Tutea" purtând semnãtura medicului psihiatru Alexandru Popescu, doctor în filosofie al Universitãtii Oxford. Este vorba de cartea "Petre Tutea between sacrifice and suicide" (Ashgate, Great British, 2004).    De data aceasta, avem bucuria prezentãrii lui Petre Tutea, într-o altã evocare, din Paris, apartinând dlui dr. Andrei Marcu Pandrea, doctor în etnologie si antropologie socialã a Universitãtii Sorbona. (Îi mai puteti gãsi semnãtura în nr. 3/2005 a ziarului nostru.) (R. A.)
Prin ianuarie 1990 citeam cu nesat un ziar liber românesc. Întâlnind si semnãtura domnului Petre Tutea, am tresãrit. Zvonurile stenice, desi pãrelnice, privindu-l, se adevereau asadar. Chiar ele mi l-au readus, firesc, în minte... Chipul i se înfiripa iar, adunându-se din cotloanele tainice ale copilãriei si memoriei, unde atipise discret, ca spuza jarului tiuitor ascuns sub colbul usor al cenusii. Dacã în cele mai îndepãrtate amintiri rãtãcea fãrã opreliste, scãldat de lumina unui timp mirific si incert, ultima întâlnire îl contura precis, în vara anului 1967, la Bucuresti.     Sosisem, tocmai, pentru un scurt rãstimp din valea Doftanei - unde oficiam ca medic al santierului Paltinu, printre constructorii splendidului baraj parabolic asezat în curmezisul râului, nãscãtor al lacului de acumulare - când am avut surpriza si bucuria de a-i afla acasã, în strada Sandu Aldea, atât pe tata si mama, cât si pe domnu' Tutea... I-am invitat pe tustrei la un restaurant înspre "Sosea..." Petre Tutea, coleg berlinez si de puscãrie al tatei, de unde abia scãpaserã cu viatã amândoi, de vreo trei ani, se refãcuse, si fizic se înfãtisa iar ca odinioarã: bãrbat voinic, lat în spate, cãpãtânos - adicã pronuntat brahicefal, cum ar spune antropologii, jovial, cu fruntea mare, urechile cãrnoase, nas proeminent si buze subtiri. Ochii mici, cãprui, plini de vioiciune, licãreau istetime, umor si ironie...     Nãscut în Câmpulung Muscel, la 6 octombrie 1902, Petre Tutea împlinise deci, joi, 13 octombrie 1990, când întru revedere, i-am trecut pragul cãmãrutei de la etajul opt, din strada Sipotul Fântânii, venerabila vârstã de 88 de ani si 7 zile... Cu bucuria revederii istovitã, privesc dezamãgit în jur: odãita-chilie are un pat, o lampã, un radio portativ, trei scaune, o masã si o canapea. Din belsug sunt numai stivele de cãrti, vrafurile de ziare, teancurile de manuscrise... Prin altã usã se pãtrunde în "sala de baie". Atât.
Nepotrivirea dintre ilustrul "locatar" si meschinãria locului îmi produce un rictus amar, din fericire, curând anulat, de belsugul darurilor revãrsate din zestrea amfitrionului meu. Îl fixez intens si mã las prins cu deliciu în mrejele magiei lui. Spectacolul devine fascinant: Petre Tutea intrã în transa monologului continuu... Farmecul si vraja, învãluitoare si aromitoare, se iscã din vorbã si gest. Cuvântul fãurit cu migalã de zlãtar ca un juvaer este trimis în lume slefuit de rostirea Crisostomului, cãpãtând sensuri neasteptate, imprecizii lãmuritoare si poezie. Vorba îsi îngreuneazã miezul, devine incandescentã si sclipitoare. Însotirea cuvântului cu gestul este uluitoare. Fraza, rostitã cu elegantã, legãnatã si gâlgâitã de râsul sonor, exploreazã suveranã toate domeniile permise mintii omenesti: creatorii speciei si operele lor unice îsi pierd tainele si dobândesc o aurã neasteptatã. Gestul însotitor si indispensabil, expresie paralelã, complementarã si obligatorie a discursului, este larg, expresiv si subtil; cu elegantã si catifelare el întãreste gândul, în care bãrbatul se implicã total si pe care îl adorã, turnându-l în matricea insolitã, neasteptatã si polimorfã a frazei, fie nervoasã si abruptã, fie amplã, unduitoare, încântãtoare...     Parcã indiferent la auditoriul întâmplãtor si pestrit - întrucât nu si-l alege - el înclinã totusi mai curând spre tinerimea si discipolii instruiti - cutiile lui de rezonantã sosind ca în pelerinaj la Maglavitul fiintei mesianice, unde nu este dezamãgire. Dar nici locul si tribuna discursului, cu orice dialog adiacent exclus, nu sunt privilegiate: fie lungit în patul celulei sau al cãmãrutei, fie la colt de ulitã, în palat sau cafenea, la Capsa în mijloc de agora, sau tolãnit pe iarba grãdinilor lui Akademos - Tutea vorbeste...     Copilul hoinar de odinioarã, elevul gimnaziului câmpulungean, doctorul berlinez în economie politicã de mai apoi, unicul prieten al lui Nae Ionescu - dupã cum îl socotea Profesorul însusi - reformatorul expert si vizionar al economiei nationale românesti, distrusã de apocalipsul rãzboinicului an 1944 - Petre Tutea ajunge sub comunisti detinut politic, înfundând 13 ani puscãriile. Pretutindeni vorbãret, cuprins de exaltarea misticã a initiatului, excesiv în monologul plin de hiperbole si negatii ireductibile - dar fãrã umbra vicleniei, calculului, invidiei sau pizmei, ci doar pentru o pedagogie optimistã si din suprema plãcere a rostirii frumoase, dãruite gândului halucinant si arborescent, Petre Tutea, cu propria-i capacitate nelimitatã de a se bucura contagios, te pofteste, surâzând enigmatic, la neîncetata descoperire a personalitãtii lui.     Înspãimântãtorul cãpcãun al culturii, înghititã si restituitã cu elegantã si strãlucire, dãruit de ursitoare cu o aviditate constitutionalã domnind în toatã fiinta lui, este un admirabil mâncãu: "un gourmet gourmand", ar spune, în finete, pantagruelicii urmasi ai Galilor. Într-un soi de vesnicã întoarcere ciclicã spre copilãria cãutatã (în constient?) precum pãmântul de cãtre Anteu, înghite cu încântare dulciuri si manifestã o aviditate afectivã înduiosãtoare obtinutã - spre plãcerea tuturor - printrun comportament de seductie, în iscusitã regie teatralã.     Dar vorbãretul superior, într-o aviditate restituitã prin verb, este si un pedagog surâzãtor si optimist, cu nimbul Sfântului Ioan Gurã de Aur, iradiind deasupra unui spate lat ca al lui Platon.     Acest om, claustrofob în texturã, nu este deloc prin opozitie sau reactie un agorafil, ci un singuratic. Idolul multimii de ascultãtori îmbãtati de vorba magistrului, trãieste paradoxul tainic al însingurãrii, suferind cu extaz fierbinteala jarului înãbusit al unei trãiri ortodoxe de mare acuratete, soi de Socrate-cãlugãr, arãtându-ne darnic si multumit fata laicã a unei schimnicii.     În desele împrejurãri hâde, nãscând frica si delatiunea - atât de banale si caracteristice cosmarului dictaturii comuniste românesti - Petre Tutea, care aidoma prietenilor lui, nu poate fi cumpãrat, întrucât nu râvneste nici la onoruri, nici la functii, nici la bogãtii, manifestã curaj împotriva opresorilor si indiferentã seninã fatã de propriai soartã. Fãrã a se feri de nimeni niciodatã, Petre Tutea vorbea si fatã de oricine spunea orice. Parcã-l vãd pe Calea Victoriei, înainte, între si dupã arestãri, sau la Capsa, "COS" (Casa Oamenilor de Stiintã), ori Casa Scriitorilor: mãret, trupes, îmbrãcat într-un vesnic palton cafeniu-roscat, uzat, descheiat si fãrã nasturi, cu buzunarele burdusite de manuscrise, încãltat vara-iarna cu bocanci, Tutea se plimba jovial si flãmând, gesticulând si vorbind fermecãtor, cu o droaie de oameni dupã el: gurã-cascã, pierde-varã, muncitori, elevi, functionare, prieteni, admiratori, detractori, universitari seci în costum corect si... securisti în sutanã civilã... Dacã Securitatea îi confisca manuscrisele la fiecare din arestãri si îl închidea pentru pãcatul lui capital - "vorba slobodã", sau fiindcã numele îi apãruse pe lista unui guvern ipotetic, în dreptul Ministerului Culturii - si el habar navea! - unii - dintre securistii mai tineri, ascultându-l subjugati de farmecul lui de sirenã, au intrat si ei la puscãrie!     Primit cu ovatii în Uniunea Scriitorilor care, spre cinstea ei, i-a acordat o pensie de 4.000 lei lunar (fatã de cele anterioare de... 450 lei si, ulterior, 1.500), permitându-i astfel o viatã la limita decentei, Petre Tutea îsi continuã netulburat monologul, practicând, între altele, aforismul. Am notat câteva:     - Filosofia marxismului este filosofia neumanului.     - Comunismul este una din iluziile imbecile ale omului.     - Comunismul are o naturã neantropologicã: e ca si cum ai vorbi unui gard.     - Comunistii nu sunt oameni, sunt preoameni.     - Comunistul este ca un câine: îi este fricã de bãtaie.     - Comunistii sunt posesori de falimente.     - Comunistii nu înlãturã mizeria: escroci, ei o fardeazã.     - Comunistii si cãlãii - Pantiusa, Nicolschi, Turcanu - n-au lãsat loc de "bunã ziua".     - Majoritatea comunistilor sunt minoritari.     - Social-democratii sunt onanistii socialistilor. (...)     Anecdota este altã specie cultivatã de magistru. Mai ales atunci când subiectul este tragic. Notez aici doar patru.     1. La Aiud, sunt muncitori care fac greva foamei, ca sã stea în celulã cu el, sã-l audã cum vorbeste. Colonelul Crãciun - nomina odiosa! - îl întreabã pe unul:     - Da' ce, mã, pricepi ceva?     - Nimic! Dar e grozãvie...     2. Un muncitor avea burta mare. Tutea îl întreabã: - Ce ai, esti bolnav? - Nu. E pâine pentru dumneavoastrã...     3. Dialog, la liberarea din închisoare, între Tutea (închis de 13 ani) si Printul Ghica (închis de 23 de ani). Tutea cãtre Ghica: - Luati-o înainte, cã aveti 23 de ani, cã dacã ies eu întâi - zic ãstia cã-s omul guvernului...     4. Petre Pandrea (tatãl autorului evocãrii - n. red.) era la "Neagrã" (celulã cu statut de pedeapsã severã - n. red.). "Fãcea greva foamei, se ruga, ajunsese în stare de levitatie. Îsi trecea mâna pe sub spate" (Petre Tutea). Îi aduseserã arpacas la gamelã si nu-l atingea. Gardianul care, cu trei zile în urmã, îl ironiza: "Banditule, tu crezi în Iisus Hristos si'n mã-sa?" fu cuprins de teamã vãzându-l, si bâigui cãtre Pandrea cel rãmas impasibil si concentrat: "Rugati-vã si pentru mine, Domnule, sã ne scape Dumnezeu de rusi..."     Devine, cred, o evidentã cã reconstituirea istoriei românilor si a vietii Bucurestilor, este imposibilã si de neînteles, fãrã cunoasterea acestor personaje, pitoresti si tragice totodatã, bãrbati nonsalanti si nepãsãtori fatã de propria soartã, pe care o expun constient primejdiilor, dintr-o lume româneascã cu reflexe balcanice, de mâncãciosi, guralivi, avizi de culturã si de frumos, mari poligloti si creatori, precum cei pomeniti, împreunã cu un Barbilian, un N. Carandino, un Ion Marin Sadoveanu...     Dar parcã nimeni nu vorbeste precum Tutea.     Acest Socrate carpato-danubian îsi asteaptã încã, în grãdinile lui Akademos, un Platon al lui. Îl va gãsi oare?     Te îmbrãtisez filial, Iubite domnule Tutea! La revedere si pe curând. *     Douã amintiri-limitã mã urmãresc încãpãtânate: Când mã lua în brate - în str. Barbu Delavrancea, acasã, unde îsi avea în permanentã un pat - si mã juca pe genunchi: - Luati-l de-aici cã-l mãnânc..., zguduit de râsul homeric... Când l-am vãzut ultima oarã si i-am dãruit "Reîntâlnirea cu Petre Tutea", mândru ca un pãun si cu ochii înlãcrimati, m-a îmbrãtisat spunând: - Mã, Andrei, esti feciorul lui Petricã Pandrea, dar parcã ai fi si al meu"...     Sunt împresurat de umbre... Andrei PANDREA